Mirosea a picuri de roua si a vers de dragoste. Cer senin. Soare inflacarat. Cerul privea neincetat. Astepta un semn.
Ea, in toata complexitatea ei, delicata si tematoare, trimise primul ghiocel. El il vazu si incepu sa tremere. Norii de emotie au navalit si el incepu sa planga de fericire. Ea simti atunci acel nu stiu ce, care iti insufla speranta, bucurie, pace, incredere. Asa incepu sa creasca dragostea in ea. Muguri, frunze, flori. Si totul pentru el. El o privea si tremura mai tare. Primavara, plina de feminitate, inecata in gingasie feciorelnica, avand gratia unei zeite, dansa zi de zi sub ochii lui, cu florile ei, roua si toata speranta. Dansa numai pentru el. Pentru imbratisarea si zambetul pe care il trimitea o data cu razele salbatice, Pentru protectia pe care i-o oferea noapte de noapte o data cu luna, pentru sclipirea stelelor pline de inteligenta din ochii lui. Nu vorbeau in cuvinte. Aveau graiul lor necunoscut, care rascolea fiecare celula din tine, caci vedeai stralucirea lacrimilor fericite din ochii lor, tremorul buzelor roze.
Si nu isi luau nicicand ochii unul de la altul. Si se doreau atat de mult incat nu indrazneau sa se atinga. Si se iubeau atat de mult incat nu cutezau sa isi inchida ochii, sa cunoasca odihna. Niciunul nu isi putea imagina ca ar putea exista cava mai frumos decat aceasta privire infinita care zambea, radea, plangea, nadajduia si crestea. Dragoste care face minuni.
Asa s-a indragostit primavara. Asa s-a indragostit cerul. Asa s-au iubit. La infinit. Monotonie demna de Dumnezeu.


Ioana H., 15.04.2008