In 1923 s-a nascut o legenda.
Putine cluburi din Romania se pot lauda astazi cu o traditie atat de indelungata ca a Rapidului. Dar ceea ce face din Rapid un club cu adevarat unic este felul in care s-a impletit in cazul sau istoria cu mitul. Clubul s-a nascut din pasiunea catorva muncitori CFR-isti pentru sportul cu balonul rotund. Aceasta pasiune a fost suficienta pentru a-l tine in viata opt decenii. Intr-o zi de septembrie, in toamna lui 1923, maestrul Teofil Covaci si strungarii Grigore Grigoriu si Geza Ginzer, de la atelierele Grivita, semnau actul de fuziune intre "Atelierele" si "Excelsior". Numele pe care l-au ales a fost Rapid. Culoarea visinie aleasa pentru echipament chiar de sotia lui Grigoriu avea sa devina in timp simbolul giulestenilor si al unei iubiri fara seaman. Din 1932, meciurile si antrenamentele au inceput sa se desfasoare sub Podul Grant. Arena a fost terminata abia in 1939, cu ambitia de a reproduce la o scara mai mica stadionul lui Arsenal. Era timpul sa isi faca aparitia si celebra galerie a Rapidului. Clubul a evoluat, in timp, si sub alte denumiri, dar, lucru sugestiv, toate aveau o unica semnificatie, fie ca se numeau "Locomotiva", "CFR" sau, in fine, "Rapid".

Spiritul Rapidului:
Rapid a inceput destul de repede sa exercite o fascinatie asupra publicului. Chiar si adversarii simteau ca e "ceva" deosebit in legatura cu aceasta echipa. Se vedea din ardoarea cu care se luptau in fiecare meci impotriva "feroviarilor" .
Pentru cei crescuti in suieratul locomotivelor din Calea Grivitei, Rapid reprezenta esenta sportivitatii si posibilitatea de a se simti invingatori in fata unui adversar mai puternic. O evadare dintr-un trai deloc usor, la fiecare sfarsit de saptamana, si o raza de speranta. Cu timpul, oameni de toate conditiile au inceput "sa se simta giulesteni". Rapid a devenit echipa cu cei mai multi simpatizanti din randul vedetelor si artistilor, oameni ce au iubit sincer spiritul alb-visiniu. Era si greu sa nu fii atras de arena de sub Podul Grant, cand pe ea evoluau nume de legenda ca Baratki, Ionica Bogdan, Bazil Marian, Ozon sau Fanica Filote. Era vremea cand pe Giulesti se inventa fotbalul spectacol. O reteta care s-a dovedit de succes in Cupa Romaniei, competitia predilecta a clubului, si care avea sa-i aduca pe alb-visinii in finala Cupei Europei Centrale in 1940, nedisputata din cauza razboiului. Marele vis al Giulestiului, cucerirea campionatului, s-a implinit abia in 1967, cu Valentin Stanescu la carma si cu jucatorii Raducanu, Lupescu, Motroc, Dan Coe, Greavu, Dinu, Jamaischi, Nasturescu, Neagu, Codreanu, Nichi Dumitriu, Puiu Ionescu si altii.
Legione Granata:

In aproape 80 de ani de existenta, chiar si norocul i-a mai parasit, din cand in cand, pe rapidisti, dar niciodata publicul. Galeria i-a insotit peste tot in tara si oriunde s-a nimerit sa joace, in lume. Este de fapt ceea ce da personalitate clubului. Era singura galerie a unei echipe romanesti care inaibte de Revolutie “colinda tara intreaga, ca sa vada lumea toata, dragoste adevarata”. Mai mult, avea curaj sa se duca pe stadioanele rivalelor din Bucuresti, dar reciproca nu a fost valabila decat la ceva vreme dupa Decembrie ‘89. Locul unor adevarate personaje ale tribunei, ca Mache Sulamita sau Tudorica Trompetistul, ce faceau deliciul Potcoavei din Grant, a fost luat de vedetele ce s-au perindat in tribuna oficiala si de pustii entuziasti de la peluza. Un lucru a ramas neschimbat: pasiunea pentru culorile alb-visinii. Impreuna reprezinta cea mai numeroasa galerie din tara, recunoscuta pentru spectacolele puse in scena, care eclipseaza de multe ori ce se intampla pe teren. Suporterii reusesc in dese randuri sa ii faca pe favoriti sa nu simta ca joaca in deplasare la sute de kilometri de casa, acestia marturisind ca le e, de fapt, cel mai greu sa evolueze in vulcanul Giulestiului.

“Singuri impotriva tuturor”:

A fost strigatul de lupta al fanilor, insa, din pacate, mai mult o constatare decat un slogan. Este modul in care s-ar putea rezuma o buna bucata din istoria clubului. A fost vremea cand, dupa caderea cortinei de fier, Rapid lupta cu armele sportivitatii, cu forte inegale, in fata cluburilor departamentale sustinute din rasputeri de autoritati. Jucatorii cei mai valorosi erau "inrolati" prin metode oculte, lasand echilibrarea balantei in seama entuziasmului si daruirii cu care jucau in meciurile directe rapidistii. Pentru acestia din urma, o victorie impotriva mai marilor zilei valora mai mult decat un campionat. Iar, cum avea sa constate mai tarziu, Ion Ionescu, "oamenii din cartier munceau cu mai multa tragere de inima si pareau mai fericiti in acea saptamana". In vreme ce altii alergau dupa "performante" cu orice pret, Rapidul "se multumea" cu titlul de cea mai iubita echipa din Romania. Fara a fi o fatalitate, "Singuri impotriva tuturor", a devenit, in timp, un titlu de glorie, semnificand neimplicarea in jocuri de culise, cultul pentru fair-play si ideea de competitie. FzR!:x